viaţa e o chestie mortală

Apariţii editoriale

de Nicolae COANDE

Noaptea pisicilor lungi
de Sorin Delaskela, Editura Brumar, 2010

Unul dintre cei mai profesionişti prozatori ai momentului este, şi nu doar în Oltenia, Sorin Delaskela. Prozatorul de la Severin este autorul unui excelent metaroman, „Abisex“, publicat în 2007, foarte bine primit de critica literară.

Anul acesta, Sorin Delaskela revine cu o culegere de proză, în care păstrează gustul pentru amănunt, de regulă sordid, care domină existenţele mediocre ale unor rataţi sau pur şi simplu disperaţi în faţa vieţii. Tema lui Delaskela este ratarea, în toate nuanţele ei ascunse în pliurile unei existenţe mediocre, prăfuite, surprinse cu un ochi de pictor al deriziunii. Ratarea unei vieţi, ca şi ratarea unei mari iubiri, iată ce-l preocupă pe naratorul din cele 30 de povestiri ale culgerii apărute la „Brumar“. Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altădată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban, deşi putem sesiza influenţe străine, generate de lecturile cărţilor unor Charles Bukovski sau Leo Cohen, autori pe care prozatorul severinean îi preţuieşte în mod deosebit.

„Noaptea pisicilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să observe cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat. Delaskela prinde în insectarul său figuri patibular-hilare, gen Trofin bibliotecarul nebun care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângâie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar vrea ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce vede decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictisit de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare... clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită. Delaskela este un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală, iar scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii...“.

Felix Nicolau

revista Luceafarul 15/2011

’’De la bun început, lectura cărţii Noaptea pisicilor lungi (Sorin Delaskela, Bru­mar, 2010) te duce cu gândul la obsesia gnosticilor că lumea e scăpată de sub control şi că un demiurg depăşit de situaţie se chinuie să dreagă ceea ce mai poate fi dres. Personajele au şi ele comportamente gnostice: pe de o parte, distrug şi se auto­distrug, pe de alta, idolatrizează cartea şi cunoaşterea. Evidentă parafrazare a Nopţii cuţitelor lungi, în timpul căreia au fost măcelăriţi hughenoţii parizieni, deci ereticii, nonconformiştii, rebelii, titlul cărţii aşază în cheie absurdă o substanţă epică deprimantă, fără speranţă. Coperta, însă, figurând botul fiarei apocaliptice, lămureşte lucrurile. N-aş putea spune că forţa expresivă a lui Sorin Delaskela a scăzut comparativ cu Abisex. Mai degrabă s-a schimbat focali­zarea şi au fost eradicate sexualitatea zglobie şi sarcasmul turnat în exprimări nervoase, poetice. În locul acestora, s-a instalat abulia, resemnarea şi chiar ura. Fără să aibă sclipirile Abisexului, noua colecţie de povestiri, structurate totuşi romanesc, dovedeşte o forţă a naraţiunii aspre şi o eficienţă a descrierii care aduc aminte de Chuck Palahniuk. Caz unic în proza noastră, Sorin Delaskela este un maestru insuficient cunoscut. Siguranţa formulărilor şi capacitatea de a nu-şi fetişiza scrisul, de a da un bobârnac figurii borcănate a literaturii, îl recomandă ca pe unul dintre cei mai lucizi scriitori, total liber de farmecele stătute ale scriiturii. Căci scriitura poate funcţiona ca o Circe care-l transformă pe om în scriitor. Aşa cum remarcă prozatorul în dedicaţia cărţii, „literatura nu ne va mântui”. Scriem ca să ne purgăm de urâţenia lumii, ca să biruim prostia. Şi, în aceeaşi linie, îşi face intrarea în poveste Trofin, funcţionarul absolut, recuperatorul de cărţi neînapoiate, masochistul care îi provoacă pe cei mai puternici decât el. Totul, în vederea anihilării fiinţei: prin bătaie, alcool, tutun. Un idiot mai puţin este splendidul capitol de început, relatând în manieră de thriller ancheta morţii lui Trofin şi amintirile dure ale prietenului acestuia. Niciun cuvânt în plus, niciun fel de efuziune, nici măcar în exprimarea urii şi a scârbei: „Eram împreună din alte motive. Dintr-un fel de scârbă universală, sau din demenţă, sau pur şi simplu din inerţia ratării”. Astfel, autorul se erijează în descriptor al rataţilor şi funcţionarilor, departe de patima cioraniană. Sunt momente în care atmosfera povestirilor e aproape de Apa morţilor sau Locul unde nu s-a întâmplat nimic, a lui Sadoveanu. Dacă există elemente de spectaculos, ele ţin de detectivistica zurlie a cărţilor şi de viaţa ierarhizată a bibliotecii. Voinţa de putere în contexte fără miză. Scepticismul şi cinismul sunt de cea mai bună calitate, total impermeabile la smiorcăieli şi milostenii: „La ora aceea mai erau vreo trei înmormântări în cimitir. Oamenii se cară, îmi spuneam”; „Limbajul articulat e oricum o prostie. Ceva inutil şi fals, şi profund ipocrit”. Comunicarea e imposibilă, deci interpretarea devine infinită sau inutilă. Fiinţele tind spre o pace de amibă şi-mi sare în minte o zicere a lui Chuck Palahniuk din Sufocare: „a văzut cineva vreodată un peşte să urle în chinuri?”. Iar ca să ajungi amibă, ceea ce coincide cu Nirvana delaskeliană, trebuie să lupţi împotriva ambalajului carnal: „Nimeni nu are chef să înţeleagă ceva. Autodistrugere, plăcerea şi nebunia ei”. Sfântul suprem al mântuirii prin înjosire este Trofin: „Dacă ai fi aprins o ţigară lângă el, ar fi luat foc instantaneu. Era 90% vodcă ordinară, restul jeg uman”. Cum spuneam, retorica plictiselii disperate şi a fricii de a deveni se combină cu păţaniile recuperatorilor, poliţia cărţii. Propriuzis două planuri, primul dominând în mod clar. Pagini întregi cu meditaţii despre inutilitate, singurătate şi resemnare. Foarte rar se mai întrevede ura şfichiuitoare din Abisex. Acum e o turtire generală: „Priveam în gol. Birocraţie şi moarte”. Iubirea, care este o temă importantă a cărţii, se prezintă ca o post-iubire. Încercările fumigene de a recupera pasiunea eşuează patetic în sex fără plăcere sau în berării sordide. Nu numai că nu există speranţă, dar nu există nici voinţă de a spera. De unde şi aristocraţia cărţii. Ce ar mai fi de sperat într-o lume care arată cum arată? Tonusul şi planurile entuziaste sunt chiar de prost gust. Aristocratul post-istoric este inert, iar singura fericire permisă sunt amintirile: „Fac parte din această specie ciudată a celor fără viitor, a mamiferelor ce bat din lăbuţe, acum şi acum, în faţa unei scene deschise, orbite de lumina isterică a reflectoarelor”.

Sorin Delaskela este exemplul perfect al scriitorului post-istoric. Dacă ar şti de existenţa lui, Francis Fukuyama l-ar adopta fără să stea pe gânduri. Şi ni l-ar lua. Ceea ce ar fi mare păcat! Nu ştiu ce ne-am face fără un profet al neantului, care să ne aducă cu picioarele pe pământul aberant.’’

partea luminoasa

Noaptea pisicilor lungi, Sorin Delaskela

12FEB20114 comentarii

by brightie in Citate, Citite, Literatura, Made in Romania by beautiful RomaniansEtichete:candoare, citate Sorin Delaskela, literatura nu te va mântui, literatura română,Noaptea pisicilor lungi, scriitori români contemporani, Sorin Delaskela

''Sorin nu ştie ce fain scrie. Sorin Delaskela. Înţeleg că acesta e un lucru bun, comun celor pe care-i poartă condeiul, nu viceversa. Am nas pentru scriituri prescrise. Asta fiindcă la rându-mi prescriu. Mă gândesc la ce vreau să pun pe hârtie şi morfolesc maglavaisul de litere până-i dau o formă perfect pătrată, cu virgule simetrice şi o fundă roşie în vârful capului. Fascinant de plictisitor. Pun pariu că Sorin nu face asta, cel puţin nu la modul metodic, matematic, gramatical, iar jemenficheismul faţă de rigoare se vede în curgerea lină, firească a textelor sale. D’aia bântui adesea pe blogul lui, d’aia am ţinut să citesc Noaptea pisicilor lungi.

Mă relaxează. (Şi) De după cuvinte se aude parcă o voce uşor răguşită. Păşeşte în cartea aceasta şi nu vei fi salvat. Cine sunt eu să te salvez, cine sunt eu să-ţi promit poveşti cu îngeri? Nu posed adevăruri fundamentale, nici nu le (mai) caut. Hai să fumăm o ţigară. Încearcă să taci cât fumăm, e mai comod aşa. Acelaşi sentiment al exilării voluntare din lumea încarcerată de valori, norme, stereotipuri, scopuri, Scopul, l-am avut citindu-l pe Adrian Schiop. Ambii scriitori reuşesc, cu mijloace diferite, să divorţeze cumva de mediu, de linearitatea şi locurile lui comune, să-şi reconstruiască un microunivers al senzaţiilor şi instantaneelor rupte de context, în care păşesc liberi de constrângeri.

Cu un efort de memorie am reuşit să-mi amintesc titlul unuia dintre capitolele nopţii, îi zice Chris Rea. Cu efort pentru că le-am dat o atenţie infimă. N-aveam nevoie de ele, când priveşti printr-un caleidoscop, n-ai nevoie de titluri, doar de valuri, iar ăstea din urmă vin de la sine – sinele lui Delaskela, evident. Caut un cuvânt, un cuvânt potrivit: panoptic, asta e noaptea pisicilor lungi, un panoptic al interiorizării lumii. N-aş zice panoptic al singurătăţii, deşi îmi stă pe limbă, pentru că nu mi se pare că Sorin ar fi singur, iar pisicile pot depune mărturie despre torsul la plural. Mai degrabă aş spune că apreciază confortul solitudinii, ştie el de ce. Refuz să dau cu presupusul motivației din (cred) acelaşi respect ce-l opreşte pe autor să pună indicatoare prin viaţă, prin carte. Destinaţia e premiul celor înguşti, la minte şi la suflet.

Ziceam mai devreme despre salvare (Sorin îi zice mântuire), ca şi cum cartea ar profeţi cititorului. Ca şi cum literatura ar putea să-ţi reproşeze nefăcutele, uitările, neiubirile. Să-ţi strige după “sfârşit”: J’acusse! Căci literatura are acest prost obicei, voit sau nu îţi re-prezintă nemuritorul sistem binar: zero sau unu, adevărat sau fals, restul sunt erori detectate cu desăvârşită grijă de paznicul CRC. Mi s-a acrit, mai ales că literatura, ok, nu te va mântui, dar trebuie măcar să te mintă îndeajuns de frumos. Sau în cazuri foarte rar fericite, precum al Nopţii pisicilor neprefăcute, să te mintă cât mai puţin. Altminteri, în loc să citeşti o carte, rogi un prieten să-ţi zică ce mai face şi te linişteşti instantaneu. Ce să mai facă? La fel ca tine, se abrutizează, se conformează, se face că. Într-o clipă de răgaz caută ceva, alt ceva care să domolească măcar pentru câteva ceasuri cursa asta demențială.

“Probabil cu vremea te obişnuieşti atât de mult cu tine, închis în cercul tău nevăzut, încât nici nu mai vrei să ieşi. E ca un teritoriu pe care tălpile, brațele şi inima ta l-au trasat în jurul tău. E ca o patrie. Eşti singurul ei cetățean. Locuitorul oraşelor tale interioare. Eşti poporul tău de umbre, sentimente, manifestații de stradă, fabrici şi căi ferate, gări sau porturi, pasiuni şi iluzii.”

No place like home, huh? Dar acasă nu eşti decât în tine, tu cu tine şi nimeni altcineva. Ne place să credem că oamenii cu care ne însoțim ne sunt aproape, ne înțeleg atunci când ne strâng mâna ori umerii căzuți, când ne privesc în ochi şi dau din cap a “ştiu cum e” şi când se bucură de bucuriile noastre. Şi e adevărat, ne pricep şi ne însoțesc, dar niciodată până în patrie. Acolo ajungi doar singur. Singur, singurel. Cucus.

Patria personală nu-i însă un loc la care ajungi simplu, bătând lejer din aripi. Devii propriul tău cetățean abia când ți-ai dat seama că țara ta e de fapt a unui partid politic, că oricât ți-ai iubi pantofii preferați tot la ghenă se duc, că toate drumurile, exceptându-l pe ultimul, duc în acelaşi loc, că iubirea e interşanjabilă, nu unică şi eternă, că ai probleme serioase cu traficul intestinal, că mama ta e umană, că eşti al naibii de obosit şi vrei să-ți “tragi picioarele prin mutrele lor”. Vrei să fii lăsat în pace, în patria ta anonimă şi obscură, dar mereu caldă şi deschisă.

Se zice adesea despre Sorin c-ar fi un autor cinic. Ce nu prea se zice şi-i mare păcat este că e de o candoare rarisimă. Dacă pasajul ăsta ar fi material,

- Dumneavoastră aveți copii? mă întreabă.

- Nu, spun. Nu am. Aş fi putut avea, dar mi-a fost întotdeauna frică de asta, de responsabilități. Sunt un laş.

- Dar o iubită aveți.

- Am avut.

- Şi?

- Şi m-a părăsit sau am părăsit-o, nu mai ştiu exact. Ne-am îndepărtat de la un moment dat încolo. Pur şi simplu. Parcă nu mai avem o limbă comună. Cuvintele noastre pluteau pe lângă noi ca nişte baloane de carnaval şi aerul din interiorul lor era călduț. Apoi am început să nu ne mai vedem. Pur şi simplu alunecam unul pe lângă celălalt ca peştii în acvariu.

- Ca mami şi tati, zice.

mi-ar fi teamă să oftez în preajma-i. Să nu-l sfărâm.

Capitolele compuse exclusiv din dialoguri, precum cel din care am extras fragmentul cu fetița peştilor, mi s-au părut excepționale. Personajele (aici CRC a găsit o hibă, căci în noapte nu există personaje, doar voci ale înstrăinării) apelează în miez de noapte numere aleatorii în încercarea de a se expatria. Providențial, la celălalt receptor cineva ascultă, chiar ascultă. Schimburile de replici sunt neprețuite. Deşi n-au nimic murdar, mi-au amintit de telefonul maselor pe care l-am descoperit în 2000, la puțină vreme după ce-am aterizat în Bucureşti. Uneori când ridicam receptorul şi sunam undeva/oriunde auzeam oameni glăsuind parcă din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, voci fade, întrerupte de țârâitul apelului, hârjâite. În fapt erau doar bucureşteni, mulţi bucureşteni care, nu ştiu cum, reuşeau să intre într-o rețea ce se suprapunea rețelei. Majoritatea vorbeau numai tâmpenii, porcoşenii pe care nu le mai auzisem niciodată, un soi de masturbare verbală (probabil nu numai) sau se înjurau înfiorător, în timp ce alții schimbau nestânjeniţi amabilități.

Încă un pasaj savuros, ia cuvântul directorul revistei “Mecanisme lirice”.

Totdeauna mi-au plăcut poemele de dragoste. Din păcate primim prea puține poeme de dragoste în ultima vreme. Toți scriu despre sex, despre singurătate, despre un eu “ultragiat”, gelatinos, crispat, îngenuncheat în ecoul propriilor gemete. E un fel de nevroză, cred. Desigur, sexul se vinde. Dar deja lumea e cam plictisită. Simt că ar vrea să regăsească puritatea, emoția, dragostea. Dar nu mai au nici curaj, nici încredere. De asta noi încurajăm poezia de dragoste. Să dăm curaj oamenilor. E o acțiune mai mult decât literară, cumva socială, umană. Nu credeți?

Nu cred, dom’ director. Vedeți dumneavoastră, eul ultragiat se naşte tocmai dintr-un poem de dragoste călcată de tramvai. E un cerc vicios.

Dac-ar fi să recomand cuiva anume NPL, aş recomanda-o celor ce se stresează inutil, adică celor ca mine. Cinismul îndulcit cu câte-o pastilă de gingăşie are efect tonic, îţi zdruncină cumva betoanele patriei, îți aminteşte că dincolo de lucrurile multe de care ai nevoie zilnic chei, iubire, pâine, cărți, demnitate, bani, soare, bancuri bune, curaj, minuni, ai nevoie de tine.

Şi fiindcă am primit cartea din mărinimia autorului, îmi pare absolut firesc s-o fac dar din dar celui/celei ce-şi doreşte s-o citească (eventuale taxe poştale incluse).

P.S. N-am putut să transfer aici toate bucăţile din NPL care mi-au plăcut. SD m-ar fi chemat în instanţă pentru furt intelectual.''

(partea luminoasa)

ioana dunea, simple însemnări de lectură

''Cand scriu despre o carte simt ca inevitabil va fi rupta in bucati, dezarticulata, deconstruita. Ce scriu aici sunt simple insemnari de lectura.

Vorbeam de polifonie: ma gandesc atat la variatia stilistica (dialogul sec, absurd din Mecanisme lirice langa fragmente poetice, descrieri microscopice, miniaturale, cu un foarte bun dozaj al adjectivelor), cat si la o strucrura “rizomatica”

(pentru ca stiu ca iti place Simona Popescu) prezenta in text. Cred ca e o carte a unui interior (”inchid in mine toate imaginile”), cu straturi suprapuse, la fel cum sunt si cele 30 de povesti (”toate vietile mele trecute, asezate unele peste altele in rafturi, precum cartile vechi”).

Personajul care trece dintr-un text in altul e detectivul, “anonimul asa ca mine” pe care printr-o inginerie textuala il aduci in text (aici vii cu instrumentele la vedere in fata cititorului), care investigheaza propriile trairi, coborand in spirala adanc, traind mai curand sub pleoape, dacat in realitatea imediata. Mi-a placut foarte mult Dragostea, cu imaginea de mandala care revine in text in Omul de marti (viata e un cerc tras cu creta pe asfaltul umed). De altfel si faptul ca in final revii la Trofin, inchizand cercul, un cerc al singuratatii si resemnarii, m-a facut sa citesc textul astfel.''

cronici: alphablog and The Chronicle

Noaptea pisicilor lungi

noaptea pisicilor lungi, proza, Sorin Delaskela

Titlu: Noaptea pisicilor lungi

Autor: Sorin Delaskela

Editura: Brumar 2010

Colecţie: -

Nr. de pagini: 164

Preţ cam necunoscut. O carte foarte rară (din păcate) în librării

Stau în vîrful patului iar televizorul macină în gol. E un meci, în reluare. Îi ştiu scorul, un 4-0 cam mincinos, cu două goluri marcate din penalti. De ceva vreme am trecut de la discuţii interminabile despre soarta ţărişoarei la meciuri englezeşti sau nemţeşti, în direct sau în reluare. Ce tur de campionat a făcut Borussia Dortmund! Formidabil. Sînt doar eu cu mine şi o ceaşcă de cafea. Mi-aş aprinde şi o ţigară, dar cum nu fumez în casă, zic pas. Aşa mai amîn momentul cînd mă voi duce în baie, îmi voi mînji obrazul cu spumă, iar apoi, cu mişcări lungi la început, iar apoi din ce în ce mai trunchiate, îmi voi îndepărta ţepii aspri, întunecaţi, crescuţi nepermis sub nas şi în jurul gurii.

Noaptea pisicilor lungi e un volum de proză neliniştitor în liniştea lui aparentă. Mai sus am scris că preţul este necunoscut. Nici acum nu ştiu cît costă, Sorin mi l-a trimis prin poştă. Îi mulţumesc pentru asta. În librăriile din oraş nu prea este cunoscută editura Brumar. Brumar? George, ştii ceva de editura Brumar?… Nu, n-avem aşa ceva. Chiar mă întreb de ce mai ţii o editură dacă nu eşti în stare să îţi plasezi titlurile în cît mai multe locuri. Cartea ar fi meritat mult mai mult decît Brumar. Uneori, cînd citesc volume concepute la noi în bătătură, stau şi mă întreb oare în cîte exemplare s-ar fi vîndut dacă autorul ar fi fost englez, american sau francez. Cred că „Noaptea pisicilor lungi” s-ar fi vîndut în cîteva zeci de mii de exemplare, poate chiar sute de mii de exemplare, dacă Sorin Delaskela s-ar fi numit John Meyer sau dracu ştie ce nume, şi cartea sa s-ar fi aflat pe un raft într-o librărie Barnes&Noble. Cartea nu e un roman, dar poţi s-o iei ca un întreg după ce o termini de citit. După ce am executat-o am avut impresia că volumul poate fi un roman, unul descompus, deciocălat şi apoi aruncat oarecum la întîmplare în pagină. Toate în afară de prima povestire şi ultima, pe care nu te-ai îndura să le muţi către interiorul viu al volumului. Cele două – Un idiot mai puţin şi Sînt Dulceaţa – vibrează parcă împreună, mişcînd întregul puzzle dintre ele. Doar că nu afli cum naiba a murit Trofin. Doar că a vrut să moară, singur într-o cameră duhnind a alcool îngurgitat şi apoi respirat. Dar parcă nici nu contează cum a murit. Noroc că moartea l-a scăpat de singurătatea care duhnea precum un fund nespălat de bătrîn. Ştiţi cum miroase? Aia e singurătatea.

Uneori ai impresia că bucăţile de proză nu au legătură între ele. Uneori chiar te păcăleşti pentru un moment că vocea principală este alta. Că este vorba despre singurătatea altcuiva. Dar apoi, alarmat de un detaliu mic, neînsemnat, revii la poteca pe care ai păşit cu primele pagini. E aceeaşi voce, aceiaşi ochi care privesc ţîţe lăsate sau încă ferme, aceeaşi limbă inundată de vinuri, litri de bere sau tării, aceiaşi paşi ce tropăie pe străzi pustii, cluburi zgomotoase sau baruri pline de fum. Aceeaşi singurătate care se trăieşte în timp ce mîna butonează telecomanda în căutare de nimic anume. Doar să bîzîie ceva în camera goală.

Cartea este scrisă excelent că aproape îţi joacă în creier şi apoi începi să vibrezi precum un xilofon. Am avut unul, de jucărie, cînd eram mic. Oare se mai fac? Dar cine să se mai joace cu ele. De ceNoaptea pisicilor lungi? Poate pentru că Noaptea pulelor moarte n-ar fi trecut testul cenzurii. Sau… cine ştie. S-ar fi potrivit mai bine.

- Deja la nivel mondial rata virilităţii a scăzut dramatic, spun. Bărbaţii dispar, se transformă. Peste o mie de ani planeta va fi populată numai de femei şi de roboţi. Ne asasinează încet.

- Cine?

- Cum, cine? Tu nu citeşti ziarele?

- Nu, zice.

- Conjuraţia Ocultă a Femeilor Misandrogine. O organizaţie secretă şi periculoasă. Se spune că e condusă de o entitate extraterestră venita acum o sută optzeci de ani din constelaţia Vega.

- Uau, zice.

- Vor să ne extermine, spun.

- De ce?

- Ce-ţi pasă ţie?, zic. Un milion de bărbaţi şi-au schimbat sexul doar în ultimul deceniu. Sunt un milion de foşti bărbaţi purtînd cu mândrie vagine şi silicoane. În tot acest timp nici măcar o femeie nu s-a transformat în bărbat, nici măcar una, înţelegi, e îngrozitor.

- Da, zice.

- Da, ce?, o întreb, iritat.

- E îngrozitor, murmură ea.

În vremea asta se juca încet cu testiculele mele. Mă gâdila.

Şi acum mă urnesc către toaletă. Ţepii mei nu mai au răbdare. Şi n-aş vrea să ajung să miros precum un fund nespălat de bătrîn. Ştiţi cum miroase? Vă spun eu, îngrozitor.

THE CHRONICLE

Ştire: câteva secunde, viaţa a umblat în curul gol pe străzi
Rareş Petrişor, 05.12.2010, 21:06



Trupul ei tare, semeţ, aproape musculos, discret, felin, periculos, se îndreaptă spre duş în fiecare dimineaţă. Îşi spală lent şi grijuliu urmele penetrărilor de peste noapte, rănile violenţelor, crustele uscate ale săruturilor tandre, muşcăturile din jurul sfârcurilor, dungile roşiatice de pe spate. E viaţa. E trupul cu care rămânem după fiecare deziluzie, e corpul tare de care ne lovim de fiecare dată când vrem să ne aruncăm în gol. E Noaptea Pisicilor Lungi. A lui Sorin Delaskela.

E o carte ameţitoare, uşor schizoidă, desfăşurând registre tragice, greţoase, repulsive ale vieţii nude presărată cu câte un solz de tandreţe, de amor autentic, de pasiune, sete şi dulce abandon.

Simţi cusurul jurnalistic al stilului: construcţii scurte, brutale, descrieri cinematografice. Coregrafii surprinse complet. Taine puse pa tavă.

Când ai chef 5 minute să nu te mai minţi, citeşte cartea asta.

foto: Editura Brumar

Dan-Liviu Boeriu

DAN-LIVIU BOERIU

O foarte plăcută surpriză

“Noaptea pisicilor lungi” e un roman al lui Sorin Delaskela pe care amicul Robert Şerban mi l-a dat acum câteva săptămâni (alături de multe alte cărţi, pentru care-i mulţumesc încă o dată), într-o întâlnire fugară pe care am avut-o cu el în oraşul meu. Mi-au trebuit, aşa cum ziceam, câteva săptămâni bune să mă apuc de ea (aveam în plan alte cărţi, precum şi o mică depresie ), deşi Robert mi-o recomandase entuziast. Acum, după ce am citit-o, am înţeles şi de ce.

Cartea aceasta e, pentru mine, cea mai plăcută surpriză livrescă a sfârşitului ăstuia de an. Nu o pot încadra nicăieri ca gen, deşi mi-ar plăcea să cred că a trecut cu brio faza experimentului literar cu mize mărunte. Construcţia romanului e polifonică; corespondenţele între capitole sunt vagi, însă detectabile, aidoma pânzelor de păianjeni care unesc colţurile camerelor, deşi la o privire superficială nu le-ai observa. Ce face, de fapt, Sorin Delaskela? Descrie, cu o perfect asumată tehnică a comprimării, arheologia unor stări sufleteşti marginale, aflate într-o perfectă concordanţă cu mediul social în care se nasc. Nu pot să spun că e un roman al periferiei, pentru că ar însemna să-i atribui valenţe total străine de sunetul de ansamblu al cărţii. Dar pot să spun că, deşi citadin în aparenţă, romanul lui Delaskela cuprinde, în mic, o întreagă paletă de umori, nemulţumiri, frustrări şi neîmpliniri specifice unui individ care şi-a pus în geanta de pe umăr toate întrebările referitoare la lumea în care se târăşte, şi care caută, cu o febrilă nepăsare, răspunsuri.

Personajul lui Delaskela are timp de introspecţii, iar modul în care le exprimă are frumuseţea tonică a vorbei rostite atunci când trebuie, cu exact tonalitatea necesară. Dilemele micului funcţionar, angoasele existenţiale, tăvălirea ocazională prin patul câte unei femei abordabile, fără a constitui subiecte în sine, formează scheletul unei personalităţi gata să ceară vremurilor socoteală. Numai că personajul nostru n-are dorinţe de acest gen. Rolul lui nu e neapărat al răzvrătitului care încearcă să toarne lumea în forme convenabile, ci a aceluia care observă totul cu avidă curiozitate, redându-l într-un contur care să spună mai multe despre emiţător decât despre lucrul reprezentat. Aşa aflăm, de pildă, despre concepţiile despre moarte, despre evoluţia timpurilor, despre băutul ca formă de evadare, despre inutilitatea muncii mărunte, despre visuri, despre relaţiile complicate dintre femei şi bărbaţi etc. De fapt, cred că autorul n-a făcut altceva decât să dea o formă citibilă propriilor preocupări care, până în momentul naşterii cărţii, putea să-i pară chiar şi lui inefabile. Iar acest exerciţiu de smulgere a semnificaţiilor din cele mai banale întâmplări şi de a le reda cititorilor sub forma unui roman care te acaparează (şi pe care ţi se pare că l-ai scris chiar tu) nu e puţin lucru.

Nu are niciun rost să mă apuc să vă povestesc conţinutul cărţii. Pentru că nu e o carte uşor narabilă, ci mai degrabă un complex de stări sufleteşti care se dezvăluie într-o limbă literară de o prospeţime rar întâlnită la autorii tineri. Toate micile episoade ale romanului strălucesc prin iscusinţa autorului de a îmbrăca esteticeşte până şi cele mai non-lirice experienţe: “În întuneric, în spatele unui bloc, mi-am scos-o şi ea a început să mi-o sugă cumva umil şi trist, fără entuziasm, fără să ridice capul din pământ. Dar tot nu am reuşit să ajung undeva. Pur şi simplu. Ca şi cum sperma venea din inimă, iar inima mea împietrise. Aveam în gură un gust de cenuşă, de pizdă şi singurătate” (p.36). Până şi tabloul anost al “taclagiilor” (cei care stau la taclale, dacă-mi permiteţi această inovaţie lexicală) e înconjurat de o aură a frumuseţii cuminţi, graţie talentului lui Delaskela de a colora cenuşiul: “Dar îmi plac şi cei ce doar ştiu să spună poveşti. Marii povestitori anonimi. Marii palavragii adunaţi în jurul paharelor ordinare de vodcă din cârciumi în care intră doar lumina neagră a dispreţului. Îmi plac şi cei care ştiu, în liniştea inimii lor de lapte, să asculte poveşti.” (p.55)

Aşa cum am spus din titlu, pentru mine Sorin Delaskela este una dintre cele mai plăcute surprize recente. Aşa că nu pot să adaug decât atât: mai vreeeeaaaaau! Mai ales că, aşa cum ne asigură autorul însuşi, “viitorul e un poster uriaş aşezat pe peretele de nord al camerei tale” (p.141). Trebuie să-l privesc atent, pentru că cine ştie ce surprize îmi mai rezervă bucata aia de hârtie spânzurată pe zidul din faţa mea…

bookblog

Mihaela Butnaru

„Serile scriam încet, cu un singur deget apăsând tastele, scriam literaturile mele fără strălucire, le scriam din disperare, din frica aceea îngrozitoare de a nu muri, din frica orbitoare a singurătăţii, eram naiv, voiam să înfrâng moartea şi singurătatea cu literatura asta a mea măruntă, patetică, scrisă cu un singur deget apăsând tastele.” (Lecţia de franceză) Luciditatea este unul din elementele comune ale celor 30 de povestiri cuprinse în volumul Noaptea pisicilor lungi. Fie că ţinteşte literatura, care nu mai este o salvatoare de suflete, fie că se îndreaptă spre oameni, portretizaţi ca amestec de naivitate şi oroare, povestitorul acestor momente din viaţa oraşului nu-şi ascunde deziluzia. Poate că fragmentul „autocritic” pe care l-am citat e doar semnul unei modestii ironice. În orice caz, literaturile mici ale lui Sorin Delaskela, din care puteţi citi şi pe blogul său, au profunzime şi farmec.

Povestirile sunt instantanee ale vieții urbane, la fel de interesante ca fotografiile sau paginile de istorie. Descriu o varietate de personaje, de la bețivul care filosofează la pasionații de cărți, și întîmplările lor mărunte, cotidianul gri, pastelat însă cu reflecțiile empatice ale naratorului. Aceasta e lumea anonimilor, cei care își duc viețile lor ascunse și rareori ajung personaje în literatură. Iar atunci, firește, ca să fie prototip pentru categoria anonimilor…Însă e o lume pe care Sorin Delaskela o descrie în toată splendoarea ei, amestec de banalitate și miraculos, decadență și măreție. Pînă la urmă, este vorba despre fresca vieții cotidiene nespectaculoase, văzută cu o sensibilitate aparte și salvată cumva de la uitare.

Dacă ar fi să mă folosesc de-o metaforă, aș spune că Sorin Delaskela scrie ca și cum ar merge, acrobatic, pe sîrmă. Înclină spre cinism, apoi se întoarce spre duioșie. Împărtășește lucruri tulburătoare despre sufletul omenesc, apoi le desăvîrșește într-un truism. Deși am avut tresăriri la fiecare schimbare a sensului de acest fel, el e povestitorul ideal pentru o lume care se zbate între frumusețe și mizerie.

Ce povestește? Un mister detectiv, la marginea derizoriului, din păcate suspendat după ce curiozitatea declanșează o serie de ipoteze în mintea cititorului, educat în romane sau filme cu intrigă polițistă. O succesiune de relații amoroase, impregnate de cenușiul obișnuit și, de data aceasta, neizbăvite prin sex. Diferite scene din viața casnică, din cea de birou, de instituție leneșă, din viața barurilor și a străzilor pustii.

Dincolo de aceste înlănțuiri se află întrebarea: De ce ești aici? Noaptea pisicilor lungieste și o rafinată reflecție asupra sensurilor pentru care trăiesc oamenii, fie că e vorba despre scris, despre salvat cărți, despre iubire sau despre autodistrugere. Probabil că mesajul ei provocator va ajunge mai direct la cei care se află într-un moment în care își pun problema sensului și menirii lor în propria viață. Filtrată de propriile simțuri și idei, realitatea lui Sorin Delaskela nu este literatură de dragul literaturii, ci poate deveni unmesaj personal.'' mihaela butnaru/bookblog.ro

Sorin Delaskela
Editura: BrumaR
Anul apariţiei: 2010
164 pagini
ISBN: 978-973-602-544-0h